Sarea in Bucate la Cazanaria Obrejana
Duhul Bistrei
Şuiera ca un haiduc vântul, printre arini şi păducel, iar Bistra îţi încreţea apa de părea fulgerat de trupuri de şerpi.
– Ce căutăm noi aici mă Ioane? Am întrebat de-a surda trăgând încă o duşcă din sticla cu rachiu galben de măr.
Face Ion ăsta un rachiu al naibii de bun, bagă merele într-un zdrobitor cu ciocane de lemn şi le zdrumică până se fac pastă, adaugă în ele miere, beţe de molid curăţate de coajă şi lasă maiaua să fermenteze până face pat deasupra. Are încă două căzi vechi din lemn de dud, fiecare de o mie de litri şi le umple ochi cu mere tocate. Iar când dă drumul cazanului, o săptămână întreagă doarme, mănâncă şi si trebăluieşte la vatra focului. Nu se spală, nu se bărbiereşte, nici măcar cămaşa nu şi-o schimbă. Zice că aburul răchiei care curge la ţuţuroi îl ţine curat şi dezinfectat şi ce rost are să se primenească, oricum după ce termină cu fiertul la cazan aruncă toate ţoalele, că sunt îmbibate cu damf de răchie, care nu mai iese nici cu cea mai a dracului spălătură.
Face Ion potop de răchie şi o cară cu găleata de zinc în butoaie de dud, balerci de cincizeci de litri, pe care le ţine în grădină, îngropate până în gură la umbra nucului cel mare şi ferite cu trei rânduri de rogojini împletite din papură.
Ăla e locul nostru vara de stat la taine şi la beut, nu ştiu cum se face, că oricât de multă e răchia, niciodată nu e îndeajunsă. Şi noi măcar, nici nu bem prea- prea, doar ne jucăm cu ea aşa, de mântuială.
– Ce căutăm noi aici mă Ioane, am repetat întrebarea, după ce m-am şters la gură, îmi năclăise rachiul musteţile.
– Şşşşş… taci, să nu te audă…
– Cine să nu mă audă? I-am răspuns în şoaptă, cine mă nu vezi că e pustiu pe apă, nici dracu nu-i decât noi şi vântul.
– Şerpoaica cea mare, duhul Bistrei, în ziua de ajun vine aici în zăvoi să îşi lapede pielea veche şi să îmbrace una nouă, pentru seara naşterii.
– Astea-s poveşti Ioane, basme, legende, lucruri din bătrâni spuse la gura sobei…
Şi în acel moment, o am văzut-o:
Imensă, uriaşă, şerpoaica cu trupul ca marmura veche ridicându-se din Bistra vălurită, o arătare fantastică, de neînchipuit, un basm întrupat, o legendă încarnată…
Credeam că mi se pare de la ţuică.
Era o imensitate de culoarea cenuşei îmbâcsite, îi auzeam solzii cum trosnesc trecând peste iarba pierită şi arsă de ger, peste pietrele bătrâne şi s-a dus şi s-a culcuşit într-o văiugă supt mal. Un sfert de ceas totul a încremenit, vântul s-a oprit să mai bată, Bistra a încetat să mai curgă, păsările stăteau împietrite în aer şi se auzea doar o muzică stranie, ca şi cum s-ar fi lovit stelele unele de altele şi pământul opintea să nască alt pământ, apoi totul a încetat….
Şi s-a ridicat şerpoaica din văiugă, acum avea pielea de smarald strălucitor şi când s-a scuturat în noua ei haină, lucrurile au început să se mişte şi aerul s-a făcut cald, apa leneşă a Bistrei s-a despicat şi a ţâşnit şerpoaica în afunduri şi dintr-o dată s-a făcut lumină blândă, s-au spart norii şi mie parcă mi-a crescut un suflet nou în trupul vechi.
Apoi…
Apoi, n-a mai fost nimic. Arinii şuieraţi de vânt, apa încreţită, cerul vânăt.
Ion coborâse în văiugă şi acum se opintea să iasă afară, cu ceva adunat la piept.
– Ce ai acolo Ioane ?
– Mă, da prost mai eşti, ce aş putea avea, iaca solzi din pielea şerpoaicei !
– Solzi… so..
– Da, solzi, ce crezi că dă gustul ăla bun la rachiul meu? Bag câte un solz în fiecare balercă de cincizeci şi toată puterea duhului se duce în rachiu. Cine bea rachiu cu solz de şarpe, trăieşte veşnic mă..
Ia dă sticla aia încoace, că m-a prins frigul.
Şi l-am privit pe Ion cum soarbe rachiu în lumina aceea cenuşie şi parcă avea pielea de smarald şi ochii de foc.
Ori poate doar mi se părea, de unde băusem prea mult şi prea cu sete…
